ISTORIC

Preocupări pentru sănătatea publică şi mai ales asistenţă medicală pentru cei nevoiaşi şi suferinzi, au existat la Câmpulung din vremuri îndepărtate.

A existat la Câmpulung o instituţie de asistenţă socială pentru săraci şi infirmi, care au fost lăsaţi în grija locuitorilor din satul Măţăul de Jos, care pentru aceste servicii ale lor, li s-au acordat unele scutiri de dări.

Din enunţul următorului hrisov, dat în iunie 1639 de către Matei Basarab voievod, rezultă acest lucru:

"Cu mila lui Dumnezeu, Io Matei Basarab voievod şi domn a toată Ţara Românescă, dat-am domnia mea  această poruncă a domnii mele satului Măţăul de Jos din Judeţul Musel, care iaste al săracilor din oraşul domnii mele Câmpulung, ca să fie în pace şi slobod de bir şi de talere şi de împrumutare şi de găleată de fân, şi de cal şi de boi şi de miere şi de ceară şi de slujba domnească şi de potvoade şi de mertice şi de dijma stuplior şi a gostinarilor şi a râmătorilor şi de oaie de slugerie şi de plai şi de cai de olac şi de toate dajdiile, câte vor fi peste an în ţara domnii mele, de către nimeni bănuială să nu aibă. Pentru că însumi domnia mea m-am milostivit de i-am iertat, cum au fost iertaţi şi în zilele altor domni.

Şi am văzut domnia mea şi cărţile de milă ale acestor săraci, cartea răposatului Negru vodă şi a fiului său Vlad vodă şi cartea lui Vladislav vodă şi cartea strămoşului domnii mele, răposatul Basarab voievod şi a gineri-său Radu Voievod şi a lui Gavril vodă şi a Mircii vodă (Ciobanu) şi a lui Moise voievod şi cartea bătrânului răposatului Alexandru voievod şi a nepotului său Radului vodă şi a lui Gavril vodă şi iarăşi cartea Radului vodă din domnia a doua şi cartea fiu-său Alexandru voievod şi a lui Alexandru vodă Ilieş şi cartea lui Leon Voievod, toate de întărire, făcute una după alta, cu mare blestem.

Drept aceea şi domnia mea încă însumi am întărit şi am înnoit acele cărţi vechi, cu această carte a domnii mele pentru acel sat Măţău de Jos, ce s-au scris mai sus, ei n-au fost în rândul ţării, ci au fost de treaba şi hrana gârbovitorilor şi schilozilor din oraşul domnii mele din Câmpulung. Şi să aibă a lucra la morile lor şi la toate trebile ce le va trebui şi la biserici. Ei să aibă bună pace pentru toate, după cum iaste scris mai sus, precum au fost iertaţi şi mai nainte vreme.

Drept aceea şi voi birarilor şi slugile domnii mele, care veţi umbla într-acest judeţ, voi încă să căutaţi foarte şi să vă încredinţaţi şi să-i lăsaţi în pace pentru toate câte s-au scris mai sus.

Iar care om s-ar ispiti a-i supăra pre dânşii, acel om rea urgie va lua de la domnia mea.

Încă şi blestem am pus domnia mea. După petrecerea domnii mele, pre carele va alege Domnul Dumnezeu a fi domn Ţării Româneşti, au din neamul nostru, au, după păcatele noastre din alt neam, să aibă a cinsti şi a înnoi şi a întări această carte a domnii mele de milă, după tocmeala ce iaste mai sus scrisă, pre acela Domnul Dumnezeu să-l cinstească şi să-l păzească întru domnia lui şi în veacul viitor sufletul lui la odihnă. Iar de nu va cinsti şi nu va întări această carte a domnii mele, ci o va călca şi o va lăsa la pustiire, acel om să fie proiclet şi anathema de 318 sfinţi părinţi de la Nicheia şi să aibă parte cu Iuda şi cu Aria la un loc. Şi să fie aceluia pârâş Sfântul Ioan Botezătorul, în ziua cea înfricoşată şi viitoare a lui Iisus Hrisos la a doua venire, unde nu iaste făţărie în veci, amin.

Iată mărturii am pus domnia mea pe Jupân Theodor vel ban al Craiovei i Jupân Hrizea vel vornic i Grigorie vel logofăt i Radu vel vistier i Preda vel spătar i Buzinca vel clucer i Socol vel stolnic i Radu vel comis i Virciul vel paharnic i Constandin vel postelnic. Însumi domnia mea am zis.

Şi am scris eu, Pârvul Spudei, în scaunul oraşului Târgovişte, în luna lui iunie, leat 7147 (1639)1.”

A existat deci la Câmpulung o instituţie de asistenţă socială pentru săraci şi infirmi, pusi în grija locuitorilor din Măţăul de Jos, din apropierea oraşului. Pentru serviciile şi grija acestora ei au fost scutiţi de dări, subliniind că acest sat “au fost de treaba şi hrana săracilor şi a gârbovitorilor şi schiopilor din oraşul domnii mele  Câmpulung”.

Probabil că numărul infirmilor era destul de mare pentru că se menţionează că sătenii din Măţăul de Jos trebuiau să lucreze la “moara lor” şi “să le dreagă biserica”.

În hrisovul lui Radu Leon voievod din 8 mai 1665 termenul de săraci din hrisovul lui Matei Basarab, citat mai sus, era înlocuit cu acela al mişeilor, termen amintit şi în alte documente. În pravilele lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, termenul de mişel avea sensul de lepros, iar în alte hrisoave termenul de mişei este folosit pentru gârbovi, şchiopi, ologi şi orbi ajunşi la această stare din cauza leprei.2

Pompei Samarian amintind de hrisovul lui Matei Basarab voievod din iunie 1639, a emis ipoteza că “săracii” şi “mişeii” erau infirmi din războaiele duse de voievozii Ţării Româneşti pentru închegarea statului şi apărarea independenţei3, iar dr. N. Vătmanu aminteşte de leproşi, care ar fi fost aşezaţi în partea de sud a oraşului, în locul numit “Câmpul mişeilor”.4

Socotim că s-a emis această ipoteză, pornindu-se de la identificarea noţiunii de mişel cu aceea de lepros, dar dacă iniţial termenul de lepros a desemnat pe bolnavul de lepră, cu timpul el s-a modificat, rămânând cu semnificaţia de sărac, infirm etc.5 De altfel în toată perioada 1639 – 1736 hrisoavele domneşti amintesc doar de săraci, gârbovi, schiopi, orbi, mişei, ologi.

Subliniind rolul bisericii şi al preoţilor în educarea poporului de jos, Coresi, în Tâlcul Evangheliei (1564) se referă la “mişelime”, înţelegând pe omenii săraci, poporul de jos. El cerea preoţilor să înveţe, să strige tare, să dojenească pe asupritori “cum să nu piară mişelimea”. Acelaşi înţeles trebuie că avea acest cuvânt şi în secolul următor.

Părerea noastră este că din partea de sud a oraşului, în dreapta Râului Târgului, a existat o rezervaţie destinată săracilor, gârbovilor, schiopilor, infirmilor, mişeilor în general. Trebuie luat în seamă faptul că numărul infirmilor era destul de mare în acele timpuri. De amintit că în domnia lui Alexandru Lăpuşneanu, de pildă li s-au tăiat urechile, nasul şi mâinile la peste zece mii de oameni:

Este, de asemenea, de amintit că în oraşul Câmpulung Muscel s-a constituit una din cele mai vechi calicii, organizaţie de ajutor public, pusă sub auspiciile statului. O altă calicie era la Bucureşti. Prin această organizaţie se urmărea să se distribuie săracilor fonduri obţinute din caritate publică. (O legendă spune că în timpul lui Vlad Ţepeş voievod, numărul calicilor fiind prea mare, a dat ordin ca să-i adune pe toţi într-o casă, i-a închis, şi apoi le-a dat foc.6)

Despre calici se aminteşte şi în cartea Îndreptarea legii, respectiv în anul 1652, în care sunt menţionate şi probleme de asistenţă socială şi de morală. Se precizează că soţia este obligată să îngrijească de soţul bolnav. Prevede şi pedepse pentru avortul provocat, otrăviri, viol. Se arată că în cazuri de răniri, otrăviri etc., să se consulte vraciul. Ne găsim în perioada când numele de vraci este tălmăcit cu acela de “doftor”. În felul acesta apare la Mardarie Cozianul şi în Îndreptarea legii. Apoi în ţară sunt cunoscuţi medici la Curtea lui Şerban Cantacuzino şi mai ales la Constantin Brâncoveanu. Apoi în ţară încep să apară şi opere medicale, ca lucrarea lui Alexandru Mavrocordat (1637 – 1710) despre Circulaţia sângelui. Câmpulungul, fiind un centru cultural este posibil să o fi cunoscut. Considerăm că prin relaţia acestui oraş cu Braşovul, unii dintre orăşenii câmpulungeni să fi auzit şi despre unii din primii medici ai Braşovului ca Valentin Kraus şi Paulus Kyr, care au publicat în anul 1555, lucrarea intitulată Sanitatis studium (Studiul sănătăţii), prima carte de medicină tipărită la noi.7 Este de observat că orăşenii din Câmpulung vor fi cunoscut şi folosit primele mărfuri destinate ca medicamente. Între mărfurile care treceau la Braşov se găsea şi praful de tămâie folosit la abcese, uleiu de cedru, întrebuinţat ca medicament pentru cei cu albeaţă la ochi, anasonul ca stimulent antispasmodic etc.

Ca instituţie de asistenţă sanitară şi socială este cunoscută Epitropia obştilor, înfinţată în anul 1775 de către Alexandru Ipsilanti voievod. Ea avea îndatoriri privind îngrijirea orfanilor, invalizilor, infirmilor, bătrânilor şi boierilor scăpătaţi. Din fondurile “Cutiei milelor” se asigura asistenţa la domiciliu a bolnavilor săraci.

Asfel de forme de asistenţă socială vor fi fost desigur cunoscute şi la Câmpulung Muscel, mai ales după incendiul din anul 1737 şi după ciuma din a doua jumătate a secolului al XVIII- lea.

Este de amintit că delegaţia sanitară braşoveană, cerea măsuri de pază pentru braşoveni, amintind că la 1763 încă mai exista la Câmpulung un focar de epidemia ciumei. Comisarul Mehberger din Bran raporta, la 6 august 1773 că, ciuma bântuie, făcând multe victime la Rucăr, Dragoslavele, Nămăieşti, Câmpulung, Stâlpeni etc.9

Pentru cercetarea bolnavilor de prin judeţe se luaseră măsuri de a trimite medici de la Bucureşti. Pentru judeţul Muscel fusese trimis Şetrarul Ioan, medic la Spitalul Colţea din Bucureşti. Foaia lui de cheltuieli totaliza 72 de taleri şi era din februarie 1700.10

Spre a nu se întinde epidemia, domnitorul Mihai Şuţu a suspendat ţinerea bâlciului de la Câmpulung din vara anului 1792. A poruncit ispravnicilor judeţului Muscel şi starostei de negustori să anunţe pe neguţătorii din Bucureşti şi din alte părţi, că nu sunt slobozi a merge la Câmpulung la bâlciul de Sf. Ilie.11 Peste trei ani ispravnicul de Muscel, stolnicul Scarlat Drugănescu a primit ordin ca să meargă la “locurile de ciumă” şi să separe pe oamenii bolnavi de cei sănătoşi şi “să se ardă casele în care a fost încuibată boala” şi “să se ţepuiască satul”, în aşa fel încât “nici să intre, nici să mai iasă nimeni”.12 În acelaşi scop s-a dat şi pitacul din 31 mai 1796, în care, între altele, se subliniază că “… la venirea şi intrarea câmpulungenilor şi mai vârtos, la ieşire, după spargerea târgului, să se afume.” În ordinul către Isprăvnicat se scrie: “ iar deosebit, câmpulungenilor să le dai povăţuire şi să-i îndatoreşti ca să aibă fieştecare câte un vas cu oţet, ca banii primiţi să-i treacă prin oţet”13

Cazuri de ciumă au fost semnalate şi în anul 1796, când Ioan Gandy, castelan la Bran, cerea braşovenilor să închidă potecile spre Ţara Românească. Ciuma făcuse ravagii. Pe un Ceaslov, o însemnare arată că “fost-au moarte mare de ciumă în Bucureşti şi murit-au oameni mai mult de 2.000.” (două mii)

O cumplită ciumă, numită a lui Caragea, din anul 1812, a secerat multe vieţi omeneşti. Statisticile arată că din 2.817.162 de locuitori ai Munteniei, un număr de 33.560 au fost bolnavi de ciumă, iar dintre aceştia 20.218 au murit.14

Pentru a avea o imagine asupra acestor vremuri, redăm un fragment din scrisoarea lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri:

“Amice …a fost în multe rânduri ciumă în ţară, dar analele României nu pomenesc de o boală mai grozavă decât ciuma lui Caragea! Niciodată acest flagel n-a făcut atâtea victime! A murit până la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţilor în toată ţara a fost mai mare de 50.000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă …Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţemânt de iubire şi de devotament. Muma îşi părăsea copiii şi bărbatul soţia pe mâinile cioclilor, nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu… Fugea lumea de ei ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trânteau în car, claie peste grămadă şi porneau cu carul plin spre Dudeşti sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaţilor… câţiva vătăşei însoţeau pe cioclii. Într-un raport către şeful său, arăta:

“Azi am adunat 15 morţi, dar n-am îngropat decât 14, fiindcă unul a fugit şi nu l-am putut prinde …”15 (Se vede că îi îngropa de vii).

În aceea vreme medicina se practica, de multe ori, mai ales de către improvizaţi, mai ales de către bărbieri. Ei luau sânge şi puneau lipitori. Numai oraşele mari aveau medici trecuţi prin universităţi. Primul medic român al oraşului Bucureşti a fost Dimitrie Caracas, numit în această funcţie în anul 1785. El se bucura de multă consideraţie din partea bolnavilor. A fost cunoscut şi de câmpulungeni şi musceleni, despre care scrie că “sânt robuşti, sănătoşi şi rareori suferă de friguri intermitente”. Arată că unii dintre ei aveau guşă, care după părerea sa era produsă de “atmosfera umedă dintre munţi” ( El scria aceasta în anul 1820).

Dintr-un act de vânzare din Câmpulung, din octombrie 1802, apare numele unui medic chirurg, care semna Josephus Ziegler chirurgus. Este posibil ca acesta să fi fost primul medic al oraşului.

În anul 1819 practica medicina în Câmpulung Iacob Denkovschi. El a fost medic particular al oraşului până în anul 1831. În toamna acestui an Comitetul carantinelor a hotărât să înfiinţeze post de medic public în oraşele reşedinţă de judeţ. Acest post îl solicită Iacob Denkovschi. Preciza că a practicat medicina şi spiţăria în Câmpulung timp de 12 ani, deci din anul 1819.

Dintr-un raport al Isprăvnicatului Muscel din 8 aprilie 1826, rezultă o pricină de judecată dintre medicul Constantin Papadopulu şi nişte boieri din Câmpulung. Prezentăm o parte din acest raport.

“Prea Înălţate Doamne, dumnealui Constandin Papadopulu, doctor, prin jalba ce a dat Mării Tale la 17 de trecutului martie, face arătare că în leat 1818, fiind rugat de către boierii lăcuitori, ai oraşului Câmpulung, dintr-acest judeţ Muscel, s-au aşezat, prin Apostol Racoviceanu, ce au fost trimis din partea tuturor boierilor orăşani, dohtor, cu contract înscris, ca să-i dea într-un an taleri 2.000 (doă mii). Şi numitul jăluitor, urmându-şi datoria sa, au fost dohtor într-acest oraş un an deplin şi din arătaţii bani au primit numai 1.500 taleri, iar de taleri 500 se află şi până acum răbdător. Faţă de această situaţie, ispravnicii judeţului Muscel, Manolache Serghie, căminar şi paharnic Ioan Bălăceanu scriu, în final că, hotărârea cea desăvrşită rămâne a se face de către Înălţimea Ta.”16

Este de amintit că în anul 1831, în Câmpulung se înfiinţase o carantină pusă sub supravegherea doctorului Vasile Ananici.

După anul 1832 în fiecare judeţ a fost numit un medic oficial, iar în ţară a început preocuparea pentru pregătirea cadrelor medicale necesare. Este de reţinut că musceleanul doctor Nicolae Kretzulescu a publicat primul tratat de anatomie şi a fost creatorul Şcoalei de felceri (chirurgi) în 1841.

În anul 1833 la Câmpulung era medic Carol Sekeli, cu studii făcute la Klausenburg. Venise de la Piteşti, aici, la Câmpulung bântuia lingoarea, care făcea victime. ( În anul 1832 murise de această boală medelnicerul Istrate Urianu în vârstă de 45 de ani.) În anul 1838 doctorul Carol Sekeli se căsători cu Ilincuţa, fiica serdarului Scarlat Iorgu. Este interesantă foaia de zestre dată la 26 octombrie 1838, fiicei sale Ilincuţa: Iat-o:

• 1        pereche de cercei de diamant cu zmaragde în mijloc.
• 2        inele dediamant cu zmaragde.
• 3        inele de aur.
• 2        perechi de cercei de aur.
• 1        şal negru bun, căpătâieli cu flori mari.
• 1        bohcea de mierină calhastin, cu căpătâie de şal bun.

o tavă de argint de dramuri 400.

• 12      perechi cuţite cu furculiţele lor mari.
• 12      linguri mari ale cuţitelor.

o lingură de ciorbă poleită.

2 solniţe de masă de Viena pentru sare.

o cojnicioară cu 6 linguriţe de dulceaţă.

• 12      farfurii de cafea cu feligenele lor.

un ibric mare de cafea.

o candelă pentru icoană.

o troiţă cu lanţ poleită.

un salop de mătase, blănit cu vulpe de Lipsca.

o ghiubea voinicească de ghermesut, blănită cu cacimir.

zece rochii cu cea bună de mireasă, de atlaz cu dantelă.

o saltea cu 3 perne, cu două feţe, una de atlaz şi alta de damas pentru aşternut.

patru perne de păr îmbrăcate cu margilin.

o plapomă stacojie de caşmir cu cearceaf de batistă.

şase cămăşi şi şase perechi izmene de olandă.

12 şervete şi 2 feţe de masă.

şase perechi de pantofi şi 6 perechi ciorapi.

o ladă mare şi un sipet pentru haine.

un lighean mare de spălat de alamă cu ibricul lui.

• 2        sfetnice idem cu mucăriile lor.

o tavă mare pentru dulceţi şi 2 pahare.

un covoraş mic pentru masă şi două palatinuri.

• 3        bohcelâcuri, unul de ginere, unul de masă şi al vlădichii.

3 prosoape cusute pentru şters pe obraz.

6 ceşti mici de cafea de porţelan.

o pălărie de mătase şi două cordoane.

un crep de margilin şi 2 bohcele.

2 lanţuri de gât, galanterie şi o găteală de urmuz şi alte mărunţăi care nu s-au mai scris aici anume.

400 de galbeni preţuite toate acestei.

un car cu 4 boi şi 2 vaci cu lapte.

ipac bani gata la cununie.

Moşie la Tămăşeşti 400 de stânjeni cu toate ale ei.

O vie la Piteşti cu 2 delniţe până în Argeş cu toate ale ei.

Un han în Câmpulung cu 5 prăvălii şi cu grădină închisă.

Două suflete de ţigan, o fată şi un fecior.

Pe pagina a doua a foii de zestre scrie:

Cele ce am mai dat fetii pe urmă, tot drept de zestre anume:

un şal alb cu flori,

• 2        suflete de ţigan, o fată şi un băiat,

doi armăsari telegari de 29 galbeni,

o zaharniţă de argint,

un colan de aur cu Cupidon ocolit cu diamante,

o pereche (de) cercei cu agrufu lor de peruzele,

o brăţară de la Mănuleasa,

una idem de la Prejbeanu,

o brăţară de aur cu peruzele şi un feronier, date de Budeşteanu la nuntă,

un covor,

un palatin de mătase,

un palton negru moar,

o rochie neagră

una cafenie,

o rochie albastră cu fustă de mătase,

o rochie verde,

2 (rochii) de tulpan,

2 vârcate,

una liliachie de mătase dată de Urezeanu,

2 palatinuri subţiri,

o rochie de muselină,

una de bezea,

una de stambă,

o jumătate bucată de olandă,

o bucată madepolon,

5 batiste,

12 perechi ciorapi,

o de la Socolescu şi prefăcută de mine,

un plocad mare alb

60 de oca dârstină în 3 saltele

o scurteică lungă de tibet cu blană de râs

o cavalerie de aur muscălească şi apoi diferite sume de bani în valoare de 410 galbeni şi 6 monede vechi de argint mari.”

De observat că serdarul Scarlat Iorga era socotit la aceea vreme al doilea mare boier al oraşului, primul fiind treti logofăt Nicolae Rucăreanu17.

În anul 1839 epidemia nu se potolise, de aceea între alte măsuri luate pe plan local a fost şi efectuarea de rugăciuni în biserici. Prezentăm mai jos circulară trimisă preoţilor din judeţul Muscel de către protopopul judeţului în anul 1839.

“Sfinţiilor voastre, tuturor preoţilor din acest oraş, cu toate că destulă pildă ne este în vederea tuturor, fieşticăruia de obşte, că pentru îmulţirea fărădelegilor şi adâncirea păcatelor noastre, ne opreşte Dumnezeu milostivirea sa, ceea ce neapărat urmează a ne fi pentru hrană atât a oamenilor, cât şi a dobitoacelor şi a toată suflarea, pentru care fiindcă povăţuire şi alcătuire de rugăciuni avem întocmite şi date la sfinţii părinţi, ca, iarăşi, cu neîncetată rugăciune să cădem şi să ne rugăm înaintea lui Dumnezeu, spre a ne ierta şi a se milostivi asupra noastră.

Aşadar, vi se dă în cunoştinţa sfiinţii voastre şi vi să scrie ca să daţi ascultare şi supunere orâduielilor vechilor proestoşi din parte-vă la cele ce vor veţi povăţui. Şi să vă adunaţi toţi într-o unire, ca să citiţi sfeştania şi sfintele molifte, unde veţi găsi de cuviinţă, cu adunare de sobor, iar în biserică să nu lipsească miroanele şi mirida, pe toată ziua, precum şi câte 2 – 3 molifte seara şi dimineaţa.

Iar care dintre sfinţiile voastre se va arăta cu ceva îndărătnicie şi nebăgare de seamă, unu ca acela nu va scăpaa de dojana bisericească spre pildă şi altora.

Iar de primire şi de urmare să vă iscăliţi fieştecare în dosul aceştia.

                                                           Protopop Nicolae (Ghermănescu) 183918”

În lista cu abonaţii din Câmpulung la “Gazeta Transilvaniei” din anul 1842 apare un medic în acest oraş cu numele Teodorache Casia, iar în jurământul făcut pe Constituţia din anul 1848 la mânăstirea Câmpulung este şi semnătura medicului D. Capitanovici.

Este de menţionat că în aprilie 1853, domnitorul Barbu Ştirbei promulga legea pentru întinderea aşezămintelor sanitare, urmând ca în fiecare judeţ să se numească un doctor cu leafa de 800 de lei pe lună, un doctor chirurg cu 300 lei pe lună şi un felcer.

Prin această lege medicul judeţului era îndatorat să dea consultaţii gratuite la spital, să viziteze pe bolnavii săraci la locuinţa lor, iar în cazuri mai grave şi în afară de oraş. Avea, de asemenea, obligaţia să supraveghze spiţeriile, să dirijeze vaccinările, de a se deplasa în judeţ, în caz de epidemii, să examineze recruţii şi de a face inspecţii sanitare la sate.

Între anii 1859 – 1861, serviciul sanitar al judeţului Muscel a fost condus de doctorul I. Felix. În anul 1864 în Câmpulung era medic Fuss.

În general locuitorii nu apelau la medic pentru consultaţii, ci apelau mai mult la descântătoare, la vraci, etc. La îndemnul Serviciului sanitar din Principatele Unite, mitropolitul ţării a trimis o circulară către preoţi, în 27 februarie 1860, cărora le cerea ca să convingă cetăţenii de necesitatea consultărilor medicilor recunoscuţi de stat. Redăm mai jos această circulară, emisă de la cancelaria Mitropoliei cu nr. 533:

“Prin adresa cu nr. 216, făcând cercetare (şi) oarecare observaţii asupra pătimaşei omeniri, care, prin necăutare de doctori ajunge în grele patimi, onor Administraţia generală a Serviciului Sanitar din acest Prinţipat, ne aduce rugăciunea de a îndatora pe preoţi, spre a predica din toate puterile cuvântului, atât prin biserici, cât şi în particular, încredinţarea ce urmează a avea locuitorii în doctorii recunoscuţi de stăpânire la boalele lor, chiar de la început şi de orice fire va fi boala, căci s-a observat că mulţi pătimaşi,  nunumai că nu chiamă în neputinţele lor pe doctori, după toate mijloacele ce le dă ţara astăzi, dar, se dau mai bine pe mâna vrăjitoarelor, descântătoarelor, ghicitoarelor, prevestitorilor, bărbierilor, şarlatanilor şi alţii, încât ajung pe nesimţite în boalele cronice, netămăduitoare şi merge, fără vreme, în groapă, lăsând urmaşilor sărăcie şi anevoinţe şi că asemenea oameni vătămători să se dea pe mâna poliţiilor spre a-şi lua pedeapsa după lege.

Ca să se stârpească această ceată de înşelători şi împiedicători ai bunelor întocmiri ale stăpânirii, precum şi în poporul unde o propagandă de neîncredere în doctori, acolo urmează şi preoţii prin adevărata lor eloquenţă şi pe lângă rugăciunile către Atotputernicul Dumnezeu, la patul bolnavilor, să stăruiască a chema şi doctorul.

Şi asfel urmând cu doctorul sufletesc, cu mare cucernicie morală şi tăinuire spre tămăduirea pătimaşului, să nu-l lase pradă credulităţii absurde în mâinile babelor, vrăjitoarelor şi şarlatanilor, cari sânt goniţi chiar de sfânta biserică, ca nişte demoni împieliţaţi, ce întunecă pământul cu înşelătoriile ce exersează, cu fel de meşteşuguri pe furiş, ca să atragă curiozitatea celor neadăpaţi în cunoştinţele reale şi adevărate.

Toţi preoţii să stăruie a predica şi a învăţa pe locuitori a să pătrunde de nişte asemenea sfaturi, în vremi de boală şi patimi ale lor, făcând orice vor putea spre stârpirea acestui rău, încuibat în toată ţara şi să triumfe adevărata ştiinţă.

                                                                                              (Pecetea Mitropoliei)

                                                                                         Nr. 533 din 27 febr 1860

                                                            Şef al cancelariei Sf. Mitropolii K. Tocilescu”19

Un rol important în organizarea sanitară a ţării, l-au avut, doctorul Carol Davila, numit în anul 1859 inspector general al spitalelor şi doctorul I. Felix, care a funcţionat ca director general al Serviciului sanitar al României în perioada 1892 – 1899. Este de reţinut că doctorul I. Felix a condus Serviciul sanitar al judeţului Muscel din iunie 1859 până la sfârşitul lui august 1861.

Într-un studiu publicat în Monitorul medical sub titlul Observaţii asupra pelagrei la Muscel, doctorul I. Felix menţionează că din 80.000 de suflete câte avea atunci judeţul Muscel, un număr de 80 – 90 erau bolnavi de pelagră. El arată că  “toţi pelagroşii se aflau în cea mai mare sărăcie” şi că din toate satele judeţului, la Priboieni (Muscel) “am găsit mizeria cea mai mare din întregul judeţ”. Nota în anul 1862 că, în plasa Podgoriei a constatat 56 cazuri de pelagră, dintre care 21 în Priboieni, 8 cazuri în plaiurile Nucşoara şi Dâmboviţa şi 7 cazuri în păşile Râurile şi Argeşel20.

Reamintind de epidemia de ciumă din anul 1831, Câmpulungul a oferit scăpare de ea a unor locuitori care s-au refugiat aici. Între aceştia au fost şi părinţii pictorului Theodor Aman, care au venit de la Craiova. Peste un an se va naşte aici, în casa condicarului judeţului, marele pictor.

Au fost cunoscute aici, în Muscel şi epidemiile de lingoare şi holeră. Printre cei care s-au refugiat în acest oraş, venit de la Bucureşti, a fost şi Constantin Cantacuzino, devenit, mai târziu, mare vornic. (“În anul 1831, când cu holera, am stat la Câmpulung cu familia”, nota el ). Alţi bucureşteni au găsit adăpost la mânăstirea Aninoasa.

După date din anii 1832 şi 1833, rezultă ca la bisericile Sf. Ilie şi Sf. Nicolae Popa Savu au murit mulţi oameni de lingoare.

Epidemie de holeră a fost şi în vara anului 1848. Printre cei morţi de această cumplită boală a fost şi preotul Muşat de la Biserica Sf. Vineri.

În anul 1855 în Câmpulung s-a înfiinţat un spital militar pentru armata austriacă, spital adăpostit în casele mânăstirii “Negru Vodă” precum şi într-o casă particulară.

În anul 1862 în Câmpulung a existat spitalul în care lucra ca subchirurg George Blues, apoi a venit şi Ioniţă Mateescu.21

La şcoala de fete din oraşul Câmpulung este numit, în anul 1861, ca medic, doctorul Fuss. Tot în acel timp ţinea farmacie la Câmpulung Ştefan Schwab. Deci înainte de anul 1864 a existat la Câmpulung spital judeţean. Un renumit medic al acestui spital a fost dr. Gh. Costea, mort de tifos exantematic în anul 1919. Dintre alţi medici menţionaţi în acest oraş au fost dr. V. Cădere, iar mai târziu doctorii Jugăreanu, Mackelarie, Cojanu, Georgescu, Gh. Ulieru, ş. a.

Este de reţinut faptul că prin gazetele care apăreau la Câmpulung se popularizau probleme de medicină, de îngrijirea sănătăţii. Gazeta “Vocea Muscelului”, de pildă, anunţa publicul despre conferinţa pe care urma să o ţină dr. Ştefănescu, în ziua de 25 august 1888, cu subiectul Câteva cuvinte de higienă rurală a districtului Muscel.22

Altă gazetă, “Voinţa Muscelului”, din 16 septembrie 1901, publica articolul: Destre higienă, scris de dr. Jugureanu, articol apărut în mai multe numere. Gazeta anunţa că acest medic va deschide băile de abur ale Eforiei Creţulescu din Câmpulung.

Multe articole privind sănătatea publică au apărut în revista “Prietenul nostru” din 1911. Amintim câteva: Ce este sănătatea; Oftica; Apa potabilă; semnate de dr. Makelarie, Turbarea de dr. Pompiliu Stănescu, Pelagra de dr. Adela Hasnaş, Câte ceva despre sifilis de dr. Gh. Tănăseanu etc.

De curând, în volumul Argesis. Studii şi comunicări, Seria Istorie IX, (Piteşti 2000) a apărut studiul intitulat Medici câmpulungeni participanţi la războiul franco-prusac din 1870 – 1871, în ambulanţele internaţionale şi la Comuna din Paris, scris de dr. Mircea Constantinescu din Câmpulung, în care se subliniază câteva date mai importante şi anume că, în acest război s-au înrolat ca voluntari români în armata franceză, dintre care şi medici şi studenţi aflaţi la studii în Franţa. Sunt amintiţi asfel: doctorul Carol Davila (1828 – 1824), medic român de origine franceză, şeful serviciului sanitar al armatei, care în iulie 1870 a plecat la Paris unde a organizat ambulanţe cu ajutorul foştilor săi elevi de la Şcoala naţională de medicină. În ambulanţele internaţionale s-au înrolat şi doctorii Sache Ştefănescu şi Nicolae Jugureanu din Câmpulung.

Doctorul Sache Ştefănescu, născut în Câmpulung la 7 iulie 1845, a urmat studiile la Şcoala naţională de medicină din Bucureşti, după care le-a continuat la Facultatea de Medicină din Strasburg. A fost înrolat în ambulanţa a V-a internaţională.

Născut în acelaşi an, dr. Nicolae Jugureanu a participat la războiul franco-prusac din 1870 – 1871, înrolat în ambulanţa internaţională olandeză.

În anul 1907 în judeţul Muscel erau 11 medici rurali, 30 agenţi sanitari şi 36 de moaşe.

În perioada 1918 – 1944, instituţia de stat cea mai importantă legată de problemele sănătăţii a fost spitalul din Câmpulung.

Ca medic şi director al acestui spital, în 1919 a fost doctorul Gheorghe Cădere, care, după întoarcerea sa din război a murit de tifos exantematic, la conducerea spitalului fiind urmat de doctorul Baludina. În anul 1921 acesta face schimb cu doctorul Haralambie Machelarie, care funcţiona ca medic la Călineşti şi care apoi va conduce spitalul din Câmpulung din anul 1921 până în anul 1940.

Din anul 1934 va fi încadrat al doilea medic la spital şi ulterior un al treilea medic, mai întâi onorific şi apoi bugetar.

În anul 1938 spitalul avea 70 de paturi, doi medici, trei subchirurgi, şase surori medicale şi o moaşă. Din 1938 spitalul avea un cabinet de radiologie, un laborator clinic şi farmacie. Peste doi ani, în 1940, spitalul a avut un nou pavilion pentru secţia de chirurgie. De acum spitalul avea 80 de paturi, divizate pe două secţii: chirurgie cu 50 de paturi şi interne cu 30 de paturi.

La secţia de chirurgie s-a distins activitatea doctorului Petre Georgescu, medic primar chirurg, care a fost director al spitalului până în anul 1946.

În anul 1942 creşte numărul de paturi la secţia de interne de la 30 la 70 şi se alocă 30 de paturi pentru secţia dermato-venerice.

Din anul 1943, la Câmpulung apare o unitate nouă, Policlinica şcolară, încadrată cu doi medici, un internist şi un stomatolog, iar peste un an au luat fiinţă două circumscripţii sanitare urbane.

În toamna anului 1944 asistenţa medico-sanitară din Câmpulung se prezenta astfel:

• -         Spitalul cu 150 de paturi, încadrat de 8 medici, un farmacist, 8 surori medicale, 3 funcţionari, 7 muncitori de întreţinere şi 8 îngrijitoare pentru curăţenie;
• -         Policlinică şcolară cu 2 medici şi două cadre medii sanitare;
• -         Serviciul sanitar al oraşului cu două circumscripţii sanitare deservite de 3 medici, dintre care unul pediatru, 4 oficianţi sanitari, 4 moaşe şi 2 surori de caritate;
• -         Casa asigurărlor sociale cu patru cabinete  medicale: interne, stomatologie, radiologie, fiziologie, un medic pentru consultaţii la domiciliu, un farmacist şi patru surori medicale.

În total în oraşul Câmpulung erau: 17 medici, 22 cadre medii sanitare, 2 farmacişti, 6 funcţionari şi 20 salariaţi de întreţinere.

De asemenea în acest  oraş mai existau 18 cabinete medicale particulare şi 9 farmacişti particulari23.

Perioada anilor 1944 – 1973 cunoaşte la Câmpulung o reţea mai largă de unităţi sanitare şi anume:

- un spital pentru adulţi cu mai multe secţii, un spital pentru copii, un spital-maternitate şi mai multe circumscripţii sanitare organizate pe cartiere, o serie de dispensare medicale înfiinţate pe lângă întreprinderile mari, un spital T.B.C., o policlinică modernă nou constituită, o creşă şi un leagăn de copii, trei farmacii etc. Le prezentăm pe scurt:

- Spitalul unificat Câmpulung, care deserveşte o zonă teritorială întinsă, respectiv populaţia oraşului şi a celei din fostul raion Muscel.

În 1945 s-a înfiinţat aici secţia de obstretică-ginecologie cu 15 paturi, dispensarul U.M.M. care asigură asistenţă medico-sanitară la această mare întreprindere. În 1948 secţia fiziologie cu 20 de paturi, iar peste un an secţia de chirurgie se măreşte cu încă 20 de paturi, ajungând la 70, iar secţia de pediatrie avea 30 de paturi.

Din anul 1949 se înfiinţează Policlinica cu cinci cabinete pentru consultaţiile la: interne, chirurgie, obstretică-ginecologie, stomatologie, radiologie, farmacie şi laboratorul clinic şi laboratorul de tehnică dentară.

De la 1 ianuarie 1950, secţia T.B.C. a spitalului se transformă în Spitalul T.B.C. cu 100 de paturi, tot în acest an s-a înfiinţat şi dispensarul T.B.C.

În anul 1950 secţia de boli contagioase se separă de secţia dermato-venerice şi se înfiinţează un serviciu de transfuzii de sânge pe lângă spital şi un cabinet stomatologic la U.M.M.

Din anul 1951 se face unificarea spitalului cu policlinica, cu circumscripţiile urbane, dispensarele de întreprinderi, spitalul numindu-se Spitalul unificat Câmpulung, de asemenea se unifică Spitalul TBC cu dispensarul TBC formându-se Spitalul unificat TBC.

Tot în anul 1951 ia fiinţă Centrul sanitar antiepiedic – Sanepidul, iar serviciul de transfuzii al spitalului se transformă în Centrul de recoltare şi conservare a sângelui.

În 1954 secţia de pediatrie se mută în actualul local. Pentru secţia de boli contagioase se construieşte în 1956 un local nou, din 1958 ia fiinţă secţia de neuropsihiatrie a spitalului, cu 20 de paturi, iar în 1965 au luat fiinţă secţiile: reumatologie şi ORL cu câte 20 de paturi.

În 1969 a luat fiinţă creşa cu 120 de paturi, iar în 1971 s-a înfiinţat la Combinatul de lianţi un cabinet de medicină generală, stomatologie şi staţionar.

                                                           *          *          *

Alte forme de asistenţă au fost: adăpostul de călători şi bolniţa, forme de asistenţă ce au luat fiinţă odată cu organizarea vieţii mânăstireşti.

            Adăpostul de călători reprezenta o formă de asistenţă mânăstirească şi se găsea pe lângă mai toate mânăstirile şi unde vremelnic primeau gratuit găzduire şi hrană călătorii în trecere sau bolnavii ce veneau la mânăstire pentru rugăciuni, slujbe sau diferite alte practici religioase vindecătoare.

            Bolniţa apare tot la începutul vieţii mânăstireşti, ca parte integrantă din fiinţa mânăstirii. Bolniţa era formată dintr-un complex de clădiri din cadrul mânăstirii, însă izolat de restul clădirilor acesteia şi cuprindea chiliile bolniţei, bisericuţa bolniţei şi uneori foişorul. Chiliile bolniţei erau în număr în funcţie de dezvoltarea ce o avea mânăstirea şi serveau ca adăpost călugărilor bolnavi şi bătrâni care aici primeau hrana şi îngrijirile necesare. În apropierea acestor chilii se construia o mică biserică ce servea pentru rugăciunile călugărilor din chiliile bolniţei, pentru efectuarea slujbelor rituale pentru cei internaţi aici, ca şi pentru slujbele celor decedaţi în bolniţă.

            La bolniţă nu se acorda asistenţă medicală calificată. Călugării internaţi beneficiau de odihnă, de scutire la participarea la slujbele de noapte, de un regim alimentar mai puţin auster şi în caz de necesitate şi de ajutor medical prin solicitarea vre unui medic, dacă se găsea în acea vreme. De cele mai multe ori se apela la vre unul dintre călugării mânăstirii priceput în folosirea plantelor medicinale sau alte practici vindecătoare.

            Biserica de la Câmpulung, vechea ctitorie a lui Basarab I întemeietorul, a fost rezidită de Matei Basarab în 1635 – 1636, când o transformă în mânăstire de călugări: “nu am lasatu pre tocmeala ce au fostu adică să fie biserică de mir, ci o am făcut lăcaş mânăstiresc”. Tot în acel timp, probabil, au loc şi primele începuturi ale bolniţei de la Câmpulung, deoarece în hrisovul dat în 1647, Matei Basarab cere “ca să fie grijă cu nevoinţă egumenului şi fraţilor de călugări bolnavi”. Nu se mai păstrează chiliile bolniţei de la Câmpulung, iar biserica bolniţei existentă astăzi a fost construită abia în anul 1718, potrivit pisaniei păstrate. În anul 1810 se mai păstrau din complexul bolniţei patru chilii. (P. Chihaia).

            Până la apariţia medicilor absolvenţi ai şcolilor de chirurgie sau ai facultăţilor de medicină, populaţia apela la descântece şi leacuri băbeşti, la practicile religioase, la plantele medicinale sau, mai apoi, la sfatul şi “medicamentele” oferite de diverşi empirici care se intitulau doctori şi la bărbieri, situaţie ce a persistat secole dearândul.

            Descântecele, acea înşiruire de elemente vorbite, iraţionale, erau cunoscute din cele mai vechi timpuri şi au reprezentat mult timp un rol însemnat într-o lume ignorantă şi în care nici medicii nici medicamentele nu existau. Şi totuşi în acele timpuri, practicile religioase, care recomandau în esenţă credinţa în Dumnezeu şi Iisus Hristos, în forţa divină, cât şi folosirea plantelor medicinale, au ajutat în mare măsură la evoluţia mai bună a prcesului de vindecare al bolii. Încredeea în forţa şi ajutorul Divin a adus poporului român luminarea sufletului şi odihna trupului. A adus o linişte şi o echilibrare a sistemului nervos şi prin aceasta normalizarea metabolismului organic, factori cu rol important în menţinerea sănătăţii şi în evoluţia spre vindecare a bolnavului.

            Pe de altă parte, plantele medicinale au avut deasemeni un rol important. Ele au fost cunoscute din cele mai vechi timpuri, dacii fiind ştiuţi ca buni cunoscători în cunoaşterea şi folosirea plantelor medicinale, practică ce s-a transmis urmaşilor lor românii.

            Pe unul din calendarele domneşti ale lui Constantin Brâncoveanu, se afla scris la 1 mai 1699: “luni am luat iarbă de curăţenie”[1].

            În pravila lui Matei Basarab, tipărită la Târgovişte în 1652, se precizează că vraciului îi revine sarcina să cerceteze ierburile spre a descoperii pe cele cu proprietăţi de vindecare şi împotriva otrăvirilor.

            O serie de măsuri organizatorice au fost luate în Ţara Românească în anul 1831, măsuri prevăzute în Regulamentul Organic, atunci când teritoriul Ţării Româneşti a fost împărţit în şase ocruguri sanitare, ocrugul fiind o regiune sanitară ce cuprinde unul sau mai multe judeţe, judeţele Argeş şi Muscel formând ocrugul 4, la care a fost numit, în 1831, medic şef, doctorul Vasile Ananici.

            Tot Regulamentul Organic prevedea că întreaga activitate sanitară a ţării, cât şi a carantinelor, erau sub conducerea Comisiei carantinelor, care funcţiona sub contolul “mai marelui dohtor al prinţipatului”, care în acel timp era doctorul Estioti, organul tutelar suprem fiind “Vornicia din năuntru”.

            Doctorul Vasile Ananici, şeful ocrugului cu sediul la Piteşti, rămâne numai până în 1832, când este numit în locul său doctorul Carol Sekeli.

            Cel mai vechi document în care se vorbeşte de existenţa unui spital civil în Câmpulung, datează din anul 1844 şi este plângerea unor robi ai mânăstirii din Câmpulung, care au fost internaţi în acel spital şi au ieşit nevindecaţi şi supuşi la taxe mari. Această scrisoare se află astăzi în colecţia Muzeului de istorie al oraşului Câmpulung.

            Ca multe dintre spitalele din acel timp din ţară, şi spitalul din Câmpulung a fost spital venerian, fapt confirmat şi de adresa Comitetului Carantinelor din 14 mai 1852 către comisia spitalului venerian din Râmnicu Vâlcea prin care anunţă că a numit la acel spital felcer pe Ioniţă Gheorghiu “ce se află acum felcer la spitalul venerian din Câmpulung”[2].

            Nu cunoaştem locul unde a funcţionat în acel timp spitalul venerian din Câmpulung, dar în anul 1869 în “Espunerea despre situaţia Principatului România de la 16/ 28 noiembrie 1668 până la 15/ 27 noiembrie 1869” se arăta că din lipsă de fonduri nu s-a putut reclădi spitalul şi s-a cumpărat pentru spital casele lui Gheorghe Ghermănescu. În acestă clădire spitalul a funcţionat cu 28 de paturi. Casa Ghermănescu se afla în curtea spitalului de azi (2004) cu faţa la actuala stradă doctor Costea, temeliile clădirii păstrându-se şi astăzi, acoperite de pământ.

            În anul 1872, este numit la spital doctorul Nicolae Jugureanu, câmpulungean de origine, abia venit din Franţa , unde urmase şi absolvise facultatea de medicină din Montpellier. A fost primul medic încadrat oficial la acest spital care până la acea dată a funcţionat numai cu unul, uneori cu doi felceri.

            În anul 1892 doctorul Jugureanu reuşeşte să înceapă construcţia unui nou spital, cu 35 de paturi, dat în folosinţă doi ani mai târziu. Spitalul devine din spital venerian în spital mixt, cu posibilităţi de tratament medical şi chirurgical, secţia de boli contagioase şi venerice având o clădire construită separat, în spatele clădirii principale.

            Doctorul jugureanu se pensionează în anul 1901 şi moare în 1919, îmormântat în cimitirul Flămânda, din localitate.

            În anul 1901 este numit la spital doctorul Gheorghe Costea care activează aici până în 1919, când moare bolnav de tifos exantematic, boală luată în urma primului război mondial (1914 – 1918), după ce fusese trimis cu spitalul în Moldova.

            În anul 1919 spitalul avea tot 35 de paturi, cu un singur medic, cu doi felceri şi o moaşă.

În anul 1973, asistenţa medicală din oraşul Câmpulung şi teritoriul arondat era asigurată prin următoarele unităţi :

• A.     Spitalul unificat Câmpulung compus din 11 secţii de specialitate cu un total de 515 paturi;
• B.     O policlinică nouă şi modernă;
• C.     O staţie de salvare înzestrată cu zece autosanitare;
• D.     Trei circumscripţii sanitare urbane şi 9 dispensare de întreprindere;
• E.      O creşă de copii cu 124 de paturi;
• F.      Un centru de recoltare şi conservare a sângelui;
• G.     Un număr de 21 de circumscripţii medicale rurale.

O remarcă. Numărul medicilor a sporit de la o etapă la alta. Astfel, dacă în anul 1944 funcţionau în spital 8 medici, în anul 1973 numărul lor a ajuns la 141, din care 94 în mediul urban şi 47 în mediul rural.

În ceea ce priveşte personalul mediu, spitalul avea în 1973, un număr de 467 cadre (352 în mediul urban şi 115 în cel rural).

Spitalul a fost încadrat cu medici destoinici, dintre care s-a distins medicul chirurg dr. Fălcoianu.

Policlinica a funcţionat până în anul 1965 în localul din  str. Negru Vodă, nr. 74, apoi s-a construit un local nou, corespunzător unei policlinici moderne, de pe str. Poenaru Bordea, nr. 12 şi avea în 1973, 22 servicii de specialitate.

Farmacii. În anul 1973 erau în Câmpulung trei farmacii, în afară de cele de la Spitalul unificat, Spitalul TBC şi Policlinică.

Centru de recoltare şi conservare a sângelui. A fost înfiinţat în Câmpulung la 1 ianuarie 1953 şi valoarea lui a crescut an de an. Dacă în 1953 s-a recoltat 300 litri de sânge, în anul 1972 s-a ajuns la 1540 litri. Pentru asigurarea livrării de produse preparate din sângele unor donatori perfect sănătoşi în unitate a funcţionat un cabinet de consultaţii, cabinet de radiologie, precum şi laborator de hematologie, bacteriologie, serologie şi imunoserologie, biochimie şi citologie.

Munca de cercetare ştiinţifică a fost una din preocupările majore ale centrului, condus încă de la înfiinţare de doctorul Mircea Constantinescu. Această activitate s-a materializat în numeroase lucrări ştinţifice publicate în reviste de specialitate română şi străină, precum şi prin multe inovaţii, autor fiind dr. Mircea Constantinescu, câmpulungean de origine.24

După date din anul 1970, ocrotirea sănătăţii populaţiei oraşului Câmpulung se asigura prin 2 spitale, cinci cicumscripţii medico-sanitare, un dispensar de întreprindere, o policlinică teritorială, o creşă şi cinci farmacii publice, deservite de 101 medici, 510 cadre cu pregătire sanitară medie şi elementară25 şi 15 farmacişti.26

*

*              *

În anul 1983 s-a dat în folosinţă, aşa numitul bloc central (spitalul mare) în care funcţionau următorele secţii:

• Ø      la subsol: Farmacie, Fizioterapie, Radiologie, ambulatoriu chirurgie;
• Ø       la parter: Gardă, chirurgie internă, laborator, cardiologie, ambulatoriu, ginecologie;
• Ø       etaj I: Terapie intensivă, bloc operator;
• Ø       etaj II: Chirurgie, ortopodie, bloc operator;
• Ø      etaj III: Medicală, Reumatologie, Neurologie;
• Ø       etaj IV: Ginecologie;
• Ø      etaj V: Pediatrie, nou născuţi.

In anii urmatori, organizarea Blocului central a suferit o serie de modificari, dar in mare parte locatiile sectiilor nu au fost afectate.